dany
Administrator
Data inscrierii: 08/Noi/2007
Mesaje: 14
|
 Trimis: 09/11/2007 16:05 Titlul subiectului: Pelicanii din Delta Dunarii |
 |
|
Preview referat "Pelicanii din Delta Dunarii" :
Trecut si prezent
ÃŽn România, la sfarºitul secolului trecut ºi începutul acestui secol, cele două specii de pelicani – pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) ºi cel creþ (Pelecanus crispus) – erau încã frecvenþi, nu numai în Delta Dunãrii, ci în toatã Dobrogea. Vizitatorii Deltei Dunãrii din acele vremuri povesteau despre existenþa atâtor cuiburi, încât relatãrile lor par incredibile. Dupã cãlãtoria sa din 1869, austriacul E. Hodek noteazã : „Potrivit calculelor mele aproximative între Cernavodã ºi Marea Neagrã cuibãresc atât de mulþi pelicani, încât numãrul lor depãºeºte orice imaginaþie umanã!ÃŽn aceastã zonã trãiesc mai multe milioane de pãsãri!”. ÃŽn 1874, fraþii Sintenis descopereau minunata colonie de pe lacul Cuibeda.
ÃŽn urmãtoarele decenii, numãrul pelicanilor a scãzut înspãimântãtor, din cauza pescarilor, care, ingrijoraþi pentru capturile lor, învinovãþeau aceste pãsãri „dãunãtoare”, dând foc, ani de-a rândul, tutror coloniilor întâlnite. Din acest masacru, ºi vânãtorii ºi-au avut bucată lor, fiind recompensaþi, pentru fiecare picior de pelican, cu câte un cartuº. ªi azi mai trãieºte unul dintre cei care, în 1926, a luat parte la o asemenea campanie. „…Am dus opt vânãtori cu trei bãrci în colonie, pentru cã ne-au promis bãuturã…”- povesteºte bãtrânul. „Masacrul a þinut ºase ore, ºi prada a constat in aproape 260 de picioare de pui pelican.Vânãtorii ar fi dorit sã ia mai multe picioare, dar, fiindcã se grãbeau teribil de tare, nici nu mai omorau puii, ci pur ºi modest le tãiau picioarele, lãsându-i acolo sã moarã in chinuri cumplite…”.
Renumitul ornitolog român Ion I. Cãtuneanu, ºeful Centralei Ornitologice Române, a avut o atitudine pozotivã în privinþa protecþiei pãsãrilor ihtiofage. În timpul observaþiilor sale din 1950, efectuate cu ocazia unei survolãri a Deltei Dunãrii cu avionul, a descoperit doar o singurã colonie de pelicani, cu numai circa 250 de pui. În acelaºi an, populaþia de pelicani din Delta Dunãrii a fost estimatã la numai 600 de exemplare.
Actualmente, pelicanii sunt strict protejaþi în toatã Europa. În România, din 1955, speciile de pelicani au fost declarate monumente ale naturii, iar coloniile sunt, de asemnea, protejate, pãtrunderea în colonii fiind strict interzisã. Protejarea pelicanilor, datoritã sensibilitãþii acestor pãsãri faþã de factorii perturbanþi, este de neconceput fãrã protecþia strictã a coloniilor de cuibãrit. Deranjarea coloniilor duce dupã sine pãrãsirea cuiburilor, iar dintr-o eventuala pontã înlocuitoare vor rezulta pui întârziaþi, care nu vor fi pregãtiþi pentru migraþia de toamnã ºi vor muri ingheþaþi. Însã aceste pãs`ri se pot observa în alte condiþii, când survoleazã Delta, sau la pescuit pe lacurile mari, pe apele complexului Razim-Sinoe etc.
Pelicanul comun si pelcanul cret
Datoritã mãsurilor de protecþie, în prezent, pe teritoriul Deltei Dunãrii cuibãresc peste 2500 de perechi de pelicani comuni si aproximativ 100 de perechi de pelicani creþi. În zilele noastre, aici se gãseºte cea mai mare populaþie de pelicani comuni din Europa .
Precum s-a vazut, majoritatea pelicanilor din Deltã sunt pelicani comuni. Adulþii acestei specii au o culoare alb-roz, iar în perioada nupþialã, ambele sexe posedã un ciuf, iar fruntea prezintã o excrescenþã vizibilã. Remigele – penele lungi ale aripii – sunt negre, ca la berze. Sacul gutural – instrumentul de pescuit de bazã al pelicanilor – este gãlbui, ca ºi o porþiune de penaj de pe pieptul pãsãrii.
Pelicanul creþ, mai puþin numeric, dar rãspândit pe un areal mai mare în Europa de sud-est, este de talie chiar mai mare decât specia precedentã, ambele specii înscriidu-se printre pãsãrile cele mai mari, cu o anvergurã de peste 2 m. Culoalrea lui este de un alb-murdar spre plumburiu, remigele sunt negre numai spre partea de jos, iar sacul gutural al adulþilor, în momentul reproducerii, este de un roºu evident. Puii pelicanului comun sunt acoperiþi la început de un puf negru, schimbat treptat de pene maronii, care vor fi înlocuite cu penajul alb-roziu abia dupã întâia nãpârlire completã, în locurile de iernare. Puii pelicanului creþ sunt plumburii. Menþionãm cã, în majoritatea determinatoarelor, coloritul puilor este redat incorect.
Cuibaritul in colonii si pecuitul in grup
Ambele specii de pelicani cuibãresc în colonii. Cel comun iºi depune ouãle pe plauri (insule plutitoare de stuf), iar pelicanul creþ îºi construieºte cuiburi, înalte de 1 m ºi late de 1,5 m, din vegetaþieacvaticã. Dtoritã excrementelor acide ºi a cãlcatului de cãtre aceste pãsãri grele, de 10-12 kg, plaurii se descompun in câþiva ani, pelicanii fiind nevoiþi sã-ºi schimbe locul coloniei. De exemplu, dupã informaþiile primite de cãtre cercetãtorul Kiss J. Botond, colonia masivã de pelicani comuni din zona protejatã Hrecisca-Buhaiova ºi-a schimbat locul de trei ori în ultimele trei decenii. Coloniile pelicanilor creþi sunt mai mici, de obicei cuibãrind împreunã cu alte specii acvatica.
Femela depune 1-5 ouã lunguieþe, de un alb-murdar, pe care ambii pãrinþi le clocesc circa o lunã de zile, puii fiind ingrijiþi în cadrul coloniei cam douã luni. Cercetãtorii se contrazic în privinþa numãrului ouãlor ºi a duratei clocitului, datoritã apropierii cuiburilor în cadrul coloniei, care poate provoca uºor amestecarea pontelor. |
|
